Etiopienii din Ţara Kuş
Cambyse, regele persilor, avea în plan să pornească trei expediţii de curerire: una împotriva cartaginezilor, una împotriva locuitorilor oazei zeului Amon şi una contra etiopienilor macrobi (“cu viaţă lungă”), dar, pentru a hotărâ în final, unde va porni atacul, avea nevoie de cât mai multe date despre fiecare dintre aceste ţări. A trimis la etiopieni iscoade ca să observe toate ce sunt acolo şi aceştia s-au întors profound uluiţi. Ţara etiopienilor marcobi, pe care ei o numeau “Tara Kuş”, (în Africa), era locuită de oameni foarte înalţi şi frumosi, care trăiau 120 de ani, ba chiar şi mai mult. Solii i-au relatat regelui tot ceea ce văzuseră, iar marele istoric Herodot a preluat aceste date şi ni le-a lasat mărturie în prestigioasa-i lucrare, “Istorii”.
Aflam din scriere că solii “fură plimbaţi prin faţa raclelor localnicilor, care se zice că sunt făcute din cristal de stâncă, în felul urmator. După ce leşul a fost mumificat, fie aşa cum fac egiptenii, fie în vreun alt chip, etiopienii îl acoperă în întregime cu un strat de gips pe care zugrăvesc chipul răposatului, străduindu-se să semene cât se poate mai bine; apoi îl aşează într-o coloană din piatră străvezie, scobita pe dinăuntru. Piatră de acest fel se scoate din belsug din partea locului şi se lucrează foarte lesne. Mortul aşezat drept în mijlocul coloanei, se vede bine de tot, nu răspândeşte vreun miros neplăcut şi nu stârneşte scârbă; dimpotrivă, mumia se înfăţişează la vedere, în toate privinţele, aidoma cu mortul.”
Mai mult ca sigur Herodot s-a înşelat asupra materialului din care erau construite raclele. Acesta nu putea fi cristal de munte deoarece chiar autorul precizează că îl extrăgeau din pamant. Mai mult probabil că era sare, blocurile de sare prelucrându-se foarte uşor şi fiind transparente.
Messageţii
La acest trib, obiceiul de înmormântare este unul înfiorător, dupa standardul nostru moral, dar înălţător după al lor. Herodot a scris despre obiciul lor de “înmormântare”, în celebra sa lucrare “Istorii”. Conform informaţiilor sale “atunci când cineva ajunge foarte bătrân, rudele acestuia se adună şi îl jertfesc, jertfind o dată cu el şi vite. Carnea, atât cea a animalelor cât şi cea a rudei tranşate, o pun la fiert şi se ospătează cu ea. Ei consideră acest sfârşit al omului ca fiind cel mai fericit cu putinţă. Dacă vreunul dintre ei moare de boală, nu îl mănâncă ci îl îngroapă, plângându-l pentru nenorocirea că nu a mai apucat să fie jertfit.”
Mai mult ca sigur că ritualul funerar al messageţilor este o rămăşiţă a unui străvechi cannibalism, descoperit a se fi practicat acum 800 000 de ani de către Homo antecessor în Spania ( peştera Gran Dolina) sau de catre oamenii de Neanderthal acum 100 000 de ani, în Franţa (peştera Baume Moula-Guercy). În aceste situri arheologice s-au descoperit oase umane amestecate cu cele de animale, resturile găsite arătând de parcă nu fuseseră arse, ceea ce indică faptul că bucaţile de carne erau consumate fie crude, fie gătite, dupa ce erau desprinse de pe oase. Mai mult, în Siberia, la Uiuk, s-au găsit într-un mormânt oase umane sparte, cu vechimea de circa 1800 de ani, dovadă a practicării unui canibalism funerar, denumit “canibalism reverenţios”.
China
În antichitate, chinezii practicau un ritual funerar care ni se pare incredibil de morbid. Ei îşi îngropau morţii chiar în casă, aproape de colţul sud-vestic al camerei, în locul cel mai întunecat al acesteia, unde obişnuiau să doarmă. Nu îi deranja cu nimic faptul că trupul defunctului zăcea la câţiva metri sub ei şi îl lăsau să “se odihnească” acolo până se va fi decompus în totalitate. În acel moment, dezgropau mortul, îi scoteau oasele cu mare grijă şi le reîngropau definitiv în cimitirul familial, situat undeva prin afara satului.
Scriitorul francez Marcel Granet ne prezintă în lucrarea “Sărbătorile şi cântecele străvechi ale Chinei”, un alt doilea ritual practicat în China antică, ritual cu nimic mai prejos decât cel expus anterior. Aflăm cu uimire că trupul şefului de familie decedat se fierbea şi fiul cel mare trebuia să bea un întreg bol din firtura obţinută. Beah, veţi strâmba din nas, şi este firesc, dar chinezii erau convinşi că absorbind licoarea respectivă, fiul primea toată forţa spirituală a tatălui. Se realiza prin acest gest, o predare de ştafetă către viitorul şef al familiei…
Obiceiul “înmormântării în copaci”
Descriind expediţia argonautilor plecaţi în căutarea lânei de aur, Apollodor din Rhodos prezintă în scrierile sale, un ciudat obicei funer, pe care membrii expediţiei au avut ocazia să-l observe în lunga lor peregrinare. Pe una dintre colinele din câmpia Circeana (în actualul stat Georgia), temerarii călători au putut “admira” un specatacol terifiant:
“Creşteau acolo în şiraguri
Multi pomi cu mlădioase ramuri şi deopotrivă salcii mari
În care atârnau toţi morţii legaţi de crengile din vârf
Cu funii. Şi azi în Colchida e o nelegiuire mare
Să arzi pe ruguri răposaţii, nici în pămant nu se cuvine
Să-ngropi bărbaţii şi deasupra să-nalţi o piatră funerară.”
Doar femeiele erau îngropate în ţarină şi asta deoarece pământul trebuia să îşi primească ofranda, pe când bărbaţii, consideraţi superiori, erau dăruiţi cerului. Leşurile lor, înfăşurate “în crude piei de taur”, erau purtate cu mare cinste în afara oraşului şi atârnate apoi de pomi. Rămâneau agăţate de crengi, bălăbănindu-se în bătaia vântului, în aşteptarea învierii.
Straniul ritual funerar este întâlnit şi în istoria unor triburi australiene precum şi în unele zone ale Americii şi se bazează pe credinţa că sufletele morţilor rămân în preajma leşurilor, aşteptând să învie.
Persia
În Persia, trupurile decedaţilor erau expuse pe un rug, numit de către popor “rugul tăcerii” sau pe vârful unui turn mai înalt şi lăsate acolo pentru a fi ciugulite de vulturi. “Leşul unei pers nu este îngropat înainte de a fi fost sfâşiat de păsări sau de câini. Ştiu făra umbră de îndoială că aşa fac magii [cel mai cunoscut trib al perşilor], căci o fac fără a se feri de ochii oamenilor”, ne informează Herodot. Acest ritual de înmormântare îşi are probabil rădăcinile în vechea religie zoroastriană, adepţii zoroastrismului considerând că focul era prea sacru pentru a arde leşurile. Ei nu îndrăzneau să întineze puritatea foculului prin incinerarea spurcatelor cadavre şi din acest motiv lăsau trupurile ca să fie consumate mai întâi de catre vulturi sau de către fiarele pădurii, după care le îngropau totuşi în pământ.
Mayasii
Dintre ameriindieni, maiaşii au fost singurii care au avut un cult al strămoşilor. Într-o lucrare scrisă la 1566 de catre Diego de Landa, “Reflection de las cosas Yucatan”, autorul ne descrie cel mai caracteristic cult maiaş al strămoşilor, cel al prinţilor Cocom din Mayapan. Landa scrie că: “După moarte, li s-au tăiat capetele: acestea au fost arse, pentru a li se înlătura carnea şi tăiate în partea din spate a capului, lăsând numai faţa, cu mandibulele şi dinţii. Jumatatea de cap arsă a fost apoi înlocuită cu un mastic special, redându-se înfăţişarea iniţială. Păstrau aceste imagini între statuile cu cenusă, ca şi pe idoli, în camera de rugăciune a casei, înconjurându-le cu o tandreţe plină de respect”. Oamenii mai săraci “fabricau pentru părinţii lor, statui de lemn, care în zona occipitalului erau goale pe dinăuntru, ardeau apoi o parte din cadavru, depuneau cenuşa în gaura astfel formată, pe care o acopereau cu pielea occipitalului. Restul îl îngropau după obicei, iar statuia o păstrau cu deosebită veneraţie între cei doi idoli.” În zilele de sărbătoare, acestor sfinte cranii sau statui din lemn, li se aduceau ca ofrandă fel de fel de bucate, astfel încât să nu-i lipsească mortului nimic în viaţa de dincolo. Cu timpul, maiaşii au renunţat la acest ritual, îngropându-şi totuşi morţii, în imediata apropiere a casei, pentru a se bucura de compania defuncţilor în continuare, până ce urmau să renască la o nouă viaţă. Poporul maiaş credea cu tărie că sufletul decedatului se va reîncarna într-un alt trup omenesc, continuând ciclul nesfârşit al creşterii spirituale a omului.
Egipt
În trecut, când egiptenilor le murea cineva în casă, înainte de a duce defunctul la îmbălsămare, ei îndeplineau un obicei străvechi, ale cărui explicaţii se pierd probabil în timp. Femeile din familia decedatului îşi ungeau capul cu lut, ba chiar şi faţa. Herodot spune că, “lăsând mortul acasă, ele umblă prin oraş şi, suflecate până la brâu şi cu sânii dezgoliţi, îşi bat pieptul; împreună cu ele merg toate femeile- rubedenii. Pe de altă parte, bărbaţii se bat şi ei cu pumnii în piept, de asemnea sufletecaţi până-n brau. ”În acest mod îşi exteriorizează durerea şi fac cunoscut decesul în urbe. Numai dupa împlinirea rirualului au voie să aleagă tipul de îmbălsămare pe care şi-l pot permite şi pot duce corpul pentru a fi mumificat.
Incinerarea
Ritualul incinerarii este des întâlnit la popoarele antice, printre care se numără si strămoşii nostri, dacii. În cadrul acestui obicei, înainte de a fi incinerat, trupul defunctului era spălat pentru purificare, pregătit cu mare atenţie şi împodobit cu hainele şi bijuteriile cele mai frumoase. Apoi, prietenii sau rudele depuneau pe rug corpul celui decedat şi acesta era ars sub privirile întregii comunităţi. Ulterior, cenuşa era colectata în urne din lut sau era pur şi simplu împrăştiată prin natură.
În cazul regilor, trupurile erau învelite în nişte tunici speciale, despre care pomeneşte Plinius cel Batran, în lucrarea “Naturalis Historia”. Tunicile erau confecţionate dintr-un in “viu”, pe care grecii îl numeau asbestinon, o plantă care creştea doar în deşertul indian, se găsea foarte rar şi se lucra extreme de dificil. Materialul obţinut avea extraordinara proprietate de a nu arde, culoarea sa roşie strălucind uimitor de frumos în flăcari şi din acest motiv, servea la confecţionarea tunicilor funerare, făcând posibilă separarea cenuşii rezultate din arderea corpului, de restul cenuşii. Nu beneficiau decât regii de acest scump accesoriu vestimentar, dat fiind faptul că preţul unei astfel de tunici egala preţul mărgăritarelor celor mai alese.
Oamenii de rând erau arşi normal şi cenuşa li se împrăştia pe câmp, pe ape, în vânt ori se depunea împreuna cu oasele, în urne. Pe teritoriul ţării nostre, în Banat, au fost descoperite morminte în care se aflau urne funerare şi vase adicente din lut, menite să asigure o cantitate de hrană suficientă defunctului şi după moarte. În interiorul urnelor, se depuneau oasele într-o ordine prestabilită: pe fundul vasului oasele membrelor inferioare, apoi cele ale toracelui, membrele superioare şi în cele din urmă, craniul, alături de podoabele pe care mortul le avusese.
Dacii practicau şi ei încinerarea, bucurându-se pentru eliberarea fraţilor decedaţi. Râdeau şi prăznuiau la trecerea fiecarui membru dincolo şi plângeau la naşterea oricărui copil. Crezând în nemurirea sufletului, dacii considerau că fericirea supremă vine abia după moarte. Considerau că este ideal să ardă trupurile pentru ca legătura dintre corpul inert şi suflet să se rupă cât mai repede şi sufletul să se înalţe uşor, fără a fi reţinut în vre-un fel de carcasa rămasă pe pământ. Nemaiavând un corp material care să lege prin fluidele sale sufletul mortului de rămăşiţele lui pământeşti, sufletul dacului putea zbura liber la cer. Atât de important era acest ritual pentru strămoşii nostri, încât ei erau instruiţi încă din timpul vieţii în legătura cu trecerea în viaţa cealaltă. În cele şapte sanctuare din incinta sacră de la Sarmizegetusa, se desfăşurau rituri de iniţiere unde novicii învăţau tainele călătoriei de după moarte, prin sferele panetare ale corpurilor cereşti. “Pasărea sufletului” trebuia să cunoască toate parolele cerute la trecerea prin vămile cereşti, în caz contrar, fiind oprită din drum. Dacii credeau că sufletul lor urcă spre înalt printr-o pasăre şi îşi continuă existenţa dincolo de sferele planetare.