Anul 2012 va fi un an bun. Bun pentru ca va aduce schimbare, bun pentru ca va pune baze noi in toate domeniile. Fiecare poate sa aleaga daca imbratiseaza noile energii, schimbarea interioara ori se agata de energiile vechi si refuza sa renasca. Fiecare va fi responsabil pentru tot ce emite, ganduri, sunete, fapte. Rezultatele pentru oricare dintre noi vor veni rapid, in functie de pozitivitatea sau negativitatea daruita celor din jur. Daca oferi rautate, ura, necinste, vei fi taxat mai rapid decat ai gandit. Ti se va servi ceea ce ai trimis. “Dupa fapta si rasplata” va fi motto-ul acestui an. Iar cei care nu cred, o vor simti pe pielea lor, traind evenimente si experiente dureroase, socante… Probabil ca se vor intreba de ce sunt palitit din toate partile si pe toate palierele si nu vor intelege ca alegerile lor au provocat asmenea rezultate.Dar totul va fi in sprijinul lor, pentru a-i trezi la realitate.

Pe de alta parte, toate initiativele lansate cu curaj si sinceritate, spre folosul omului, vor beneficia de sprijin, de o efuziune de creativitate deosebita, de sustinere, de empatie si intelegere, de succes. Compromisul nu are ce cauta in toate aceste proiecte noi. Ca sa nu mai spunem ca initiativele fara coloana vertebrala nu se pot dezvolta si vor muri, in mod natural.

Ce mai pot spune despre anul 2012? Vor veni la incarnare niste spirite extraordinar de elevate. Cu adevarat, copiii care se vor naste anul acesta, mai putini ca in anii precedenti, vor fi exceptionali. Si multi stiu ca ceea ce spun este adevarat. Sau chiar daca nu o stiu, o simt. Aparitia lor pe lume va inclina ireversibil balanta umanitatii, in bine. Dumnezeu va proteja acesti copii astfel incat nicio unda murdara, nicio energie contrara, sa nu-i atinga. Finalul de an – octombrie, noiembrie, decembrie- va veni cu aceste daruri extraordinare pentru omenire.

2012 – un an frumos, un an al schimbarii!

De ce? Simplu. Fiindca americanii au sarbatorit cu tam-tam noua reforma sanitara  care a schimbat pe ici, pe colo, in punctele esentiale, prevederile cu privire la companiile de asigurari private de sanatate si drepturile acestora fata de asigurati, in folosul cetateanului de rand, furat si lasat sa crape pe holurile spitalelor de cateva zeci de ani in tara fagaduintei.

Iata ce am gasit foarte clar scris pe www.ziare.com despre reforma sanatatii din USA, facuta de Obama.

“Sistemul asigurarilor medicale face obiectul dezbaterilor de un secol in Statele Unite, generatii intregi de politicieni americani, de la Theodore Roosevelt la Bill Clinton incercand fara succes sa rezolve acest dosar, caruia mult timp i s-au impotrivit medicii si companiile de asigurari.

Reforma din sistemul de asigurari medicale realizata de Obama este una istorica. Reforma va permite garantarea unei asigurari medicale pentru 32 de milioane de americani care in prezent nu beneficiaza de acest drept. Obiectivul este ca 95% dintre americanii cu varsta de pana in 65 de ani sa aiba o asigurare in caz de boala. Cei mai in varsta sunt deja protejati prin sistemul de asigurare publica, Medicare.

Reforma va obliga, de asemenea, persoanele particulare sa-si faca o asigurare privata, in caz contrar riscand sa plateasca o penalitate anuala. Noul sistem ofera deduceri de impozite pentru micile intreprinderi pentru ca acestea sa finanteze asigurarea de sanatate a salariatilor lor, si acorda ajutor caminelor mai modeste”. (www.ziare.com)

De asemenea, foarte important:  “Companiile de asigurari nu vor mai putea refuza sa acopere o persoana bolnava”.

Acest lucru este o victorie pentru cetateanul de rand american, in conditiile in care foarte multe companii de asigurari le refuzau oamenilor accesul la asigurare pentru ca erau bolnavi sau prezentau un risc de imbolnavire mare. Foarte multe persoane cu asigurare au fost refuzate de companiile de asigurari din USA, cand au solicitat tratamente sau interventii chirurgicale costisitoare din “diverse” motive, ascunse in “chichitele inserate prin contractele de asigurare”. Ca sa nu mai vorbim de persoanele pe care medicii refuzau sa le trateze din cauza lipsei asigurarii medicale…!

Legea privind organizarea si functionarea sistemului de sanatate din Romania, tocmai retrasa de premier sub presiunea oamenilor, specifica la art.243, alin 3, ca “prin contract, asigurătorul care practică asigurări voluntare de sănătate ( adica private) de tip suplimentar poate restricţiona pentru acest tip de asigurare accesul asiguratului, parţial sau în totalitate, la anumiţi furnizori de servicii şi poate condiţiona utilizarea unor servicii în caz de îmbolnăvire de efectuarea prealabilă a unor controale periodice profilactice sau de utilizarea unor anumiţi furnizori agreaţi.

In timp ce in USA, companiile nu mai au voie sa refuze acoperirea pentru o persoana bolnava, la noi companiile private de asigurari vor avea dreptul „sa solicite la iniţierea contractului de asigurare, pe cheltuiala proprie şi cu consimţământul pacientului, informaţii privind starea de sănătate a asiguratului, precum şi efectuarea unui examen medical pentru evaluarea stării de sănătate a solicitantului de către un furnizor de servicii medicale desemnat de acesta”. (art243. alin.1)

Poate ca nu inteleg eu bine cum vine chestia asta cu asigurarile private de sanatate, dar nu vreau ca sa ajungem in situatia americanilor tepuiti, care au murit cu zile din cauza companiilor de asigurari. De ce e nevoie de aceste asigurari private? Cine va profita de pe urma lor? De ce nu se mareste contributia la asigurarea de sanatate de stat daca trebuie? Oricum, fiecare pers fizica este libera sa isi plateasca aceasta asigurare, daca doreste, direct la CAS.

Daca vreti sa vedeti ce a facut in USA sistemul de asigurare privat, uitati-va la documentarul SICKO al lui Michael Moore si vedi vedea ce se poate intampla si la noi. Il gasiti si pe youtube, daca tastati sicko.

Ah, si ca o conlcuzie. Eu n-am sa-mi fac voluntar asigurare de sanatate “voluntara”!

Sunt persoane care au gustat această stare şi probabil sunt persoane care reuşesc să o şi menţină. Şi chiar strălucesc. Aceştia sunt oamenii liberi. Restul sunt cei care vor şi încearcă să devină liberi. Mulţi ating starea dar o pierd din pricina unui gând care vibrează în dezacord cu frumosul şi apoi, încearcă din răsputeri să revină în punctul de graţie.

Când străluceşti ca soarele, nimic murdar şi fals nu reuşeşte să se strecoare în planurile tale. Nu are loc, se autoelimină.  Eşti ca o oglindă în care cei urâţi se văd aşa cum sunt, eşti ca o suprafaţă care respinge săgeţile dar emană căldură sufletească şi gînduri bune.

Cine vrea să strălucească? Eu da. Şi oare ce ne împiedică să o facem? Cred că pe fiecare în parte, altceva…

În ciuda ferocităţii lor proverbiale şi a numeroaselor cazuri de atac raportate asupra omului, rechinii exercită în continuare o atracţie irezistibilă pentru fiinţele umane. Prezenţa acestui prădător perfect care bântuie apele planetare de 350 milioane de ani, în imediata noastră propiere, delanşază un puternic sentiment de excitare nervoasă, o creştere bruscă a cantităţii de adrenalină şi, după cum afirmă unii aventurieri, o plăcere incomensurabilă. Neînţeleşi şi consideraţi adevărate bestii ale mărilor şi oceanlor, rechinii au fost vânaţi dintotdeauna fără milă. Pentru a schimba percepţia speciei umane vis-a-vis de aceste animale, specialiştii, împreună cu oamenii de afaceri, au găsit o modalitate prin care fiecare parte are de câştigat: rechinii vor fi studiaţi în mediul lor natural, lucru care va risipi prejudecăţile oamenilor faţă de ei, iar aventurierii vor gusta din senzaţia unică de a înota alături de cel mai mare prădător al apelor. „Shark diving”, scufundarea printre rechini, este un sport extrem, care prinde din ce în ce mai mult la public, în câteva zone ale Terrei, dezvoltându-se un profitabil „turism cu rechinii”. Curajoşii pot să „înoate cu rechinii” în apele libere ale oceanului ori într-un acvariu special amenajat, în ambele cazuri, supravegheaţi îndeaproape de personal specializat în acest gen de turism şi dacă au curajul, pot să încerce să hrănească rechinii, operaţiunea în cauză fiind cunoscută sub denumirea de „baiting”. Deşi multe persoane care nu ştiu să înoate au coşmaruri cu rechinii, surprinzător, un număr din ce în ce mai mare îi caută, cheltuind milioane de dolari pentru a fi cât mai aproape cu putinţă de fioroşii prădători.

„Shark diving-ul” sau „cage diving-ul” le permite cercetătorilor, scufundătorilor şi creatorilor de film, să observe extraordinara lume a rechinilor din toate speciile, inclusiv a marelui rechin alb, confortabil şi în siguranţă. Cuştile din metal, special proiectate, oferă  protecţie şi permit celor din interiorul lor, o totală libertate de mişcare şi o vedere panoramică asupra peisajului acvatic din jur, în timp ce scafandrii pregătiţi special pentru a se îngriji de siguranţa şi distracţia exploratorilor, se scufundă împreună cu grupurile de turişti pentru a preveni apariţia oricăror situaţii neplăcute. Toate companiile care oferă programe de „înot cu rechinii” sunt exrem de atente cu privire la modul în care conduc scufundările şi iau toate precauţiile necesare pentru a asigura participanţilor o experienţă sigură, de neuitat.. Dacă reuşiţi să vă înfrângeţi teama instinctivă şi porniţi cu o atitudine pozitivă la drum, „shark diving-ul” va fi pentru dumneavoastră o amintire pe care le-o veţi povesti cu siguranţă nepoţilor.

Shark diving în acvariu

Celor care nu sunt pregătiţi pentru o întrevedere cu rechinii în apele deschise ale mării, le recomandăm să înceapă cu un „shark diving” într-un acvariu. La „Deep Sea World” din Scoţia, localitatea Fife, vă puteţi scufunda într-un container cu capacitatea de 1,2 miloane galoane de apă, unde există una dintre cele mai mari colecţii de rechin-tigru, după o pregătire teoretică şi un antrenament care durează o zi. La „Blue Planet Aquarium” din Cheshire, turistul va înota împreună cu creaturile marine, în timp ce rudele şi prietenii săi pot urmări şi filma excitantul spectacol, dintr-un tunel cu lungimea de 69 de metri. Prezenţa a doi însoţotori este inclusă în preţul scufundării (de aproximativ 200 de dolari), iar preţul scade dacă participi cu propriul echipament de scufundare sau creşte, atunci când îl închiriezi de la firmă. În localitatea Camden, New Jersey, la „Adventure Aquarium”, orice persoană mai mare de 12 ani are posibilitatea să înoate alături de rechinii din speciile tigru, sanitar sau cel de nisip, după ce va primi din partea supraveghetorilor o mască, un  tub de respirat şi un costum creat special pentru a fi protejaţi de rechini. Oriunde veţi practica  „shark-diving” în acvariu, veţi fi obligaţi să faceţi dovada faptului că sunteţi sănătos, apt pentru a participa la acest program care vă solicită intens inima şi nervii.

Cage diving în ocean

Pentru a face cunoştinţă cu rechinii în mediul lor natural, cel mai bine ar fi să alegeţi apele Oahu, din insula Hawaii, unde aceşti feroce prădători erau consideraţi odinioară zei, multe dintre familiile hawaiene având şi astăzi un „shark aumakuas”, adică un spirit păzitor-rechin. „North Shore Shark Adventures” este centrul care vă oferă şansa de a „privi în ochi” rechinul-tigru din Oceanul Pacific, un atroce prădător care atacă foci, delfini, broaşte ţestoase, păsări de apă şi oameni (atunci când îi confundă cu prada), rechinul albastru, rechinul de nisip sau rechinul ciocan. Mulţi dintre participanţii la această experienţă nu au intrat niciodată în ocean, unii vin pentru a scăpa de fobia lor faţă de rechini, dar toţi, imediat ce au scăpat de inhibiţie şi teamă, privesc cu respect şi o mare admiraţie frumuseţea rechinului. Expediţiile organizate în adâncul apelor Oahu, încep la ora 7 am, din portul Haleiwa, unde, la bordul bărcii Anderson, se îmbarcă oameni din toată lumea. Turiştii îşi pot aduce propria mască şi propriul tub de scafandru, labele pentru înot nefiind necesare. Se va naviga până într-o locaţie situată la 2 mile în larg, unde veţi avea parte de cea mai terifiantă aventură: preţ de câteva zeci de minute, rechini a căror lungime atinge şi cinci metri, se apropie de dumneavoastră, la o distanţă de câţiva centimetri. În mod cert eşti încercat de o senzaţie care îţi taie respiraţia şi acest lucru îl confirmă prezentatoarea emisiunii Pro Motor, Roxana Ciuhulescu, cea care a înotat cu rechinii din Hawaii această vară, inclusiv cu Manta Ray, o specie neevoluată de rechin, o creatură ciudată şi totodată simpatică.

Pentru modesta sumă de150 de dolari, turiştii atraşi de rechinii mari, sunt sfătuiţi să aleagă drept destinaţie pentru „shark diving”, apele reci ale Mării Caraibe, mai exact localitatea Placencia din Belize. Mai şi iunie sunt cele mai bune luni pentru a înota cu rechinii-balenă din zonă, dar sezonul de scufundări organizate de „Seahorse Dive Shop”, este deschis şi în perioadele cuprinse între luna plină şi ultimul pătrar din martie şi octombrie, când aceste creaturi mamut apar în zona costieră a Placenciei. O mulţime de firme din Australia se înghesuie să vă ofere cele mai atractive oferte de „shark diving” în apele pline de rechini ale oceanelor Pacific şi Indian. Zona Ningaloo Reef, între Coral Bay şi Exmouth, în vestul Australiei, este o lume acvatică populată cu 200 de specii de coral şi 500 de specii de peşte, care atrag ca un magnet rechinii. Toamna, când coralul se înmulţeşte şi planctonul înfloreşte, rechinii-balenă, (care ating 18 metri lungime şi cântăresc până la 40.000 kg), se adună la Ningaloo Reef, singurul loc din Australia unde se poate înota cu această specie uriaşă.

La mare căutare este „întâlnirea cu marele alb”, cel mai de temut rechin al oceanului planetar. Imaginea rechinului alb este înconjurată de multe mituri. Unul dintre ele proliferează ideea potrivit căreia, aceşti prădători sunt adevărate maşini de ucis, atacând tot ce mişcă. Pentru a verifica adevărul poveştilor care s-au spus ori s-au scris pe tema în cauză, peste 35.000 de turişti din Europa şi America aleg să facă o excursie în Africa de Sud. Aici este cel mai potrivit loc pentru a descoperi câteva dintre secretele vieţii marelui alb, despre care se cunosc atât de puţine lucruri. Conform operatorului de „shark tourism” din zonă, Chris Fallows, pentru aceşti prădători, o focă de dimensiuni considerabile, reprezintă doar micul dejun. În plus, oricât de trainice ar fi cuştile din oţel în care se practică „shark diving-ul”, ele nu pot garanta 100% siguranţa celor dinăuntru. Există relatări ale turiştilor care susţin că un rechin a reuşit să pătrundă în cuşcă, dar pierzându-şi orientarea şi răsucindu-se, a eşuat în misiunea sa de a-i gusta pe cei care îşi doriseră să înoate alături de el. Cei mai mulţi exploratori acvatici descoperă însă că marele rechin alb este un animal aproape blând, sfios, care se miscă încet. Chiar şi aşa, scafandrii trebuie să manifeste în permanenţă precauţie şi un mare respect faţă de acest mare prădător, în apă şi în afara ei.

Shark diving liber, fără cuşcă

Din Cape Town, capitala Africii de Sud, pornesc câteva expediţii serioase de diving cu marele rechin alb, firma „Responsible Travel’s” pregătind pentru împătimiţii acestui sport extrem acvatic, 13 scufundări încluse în preţul excursiei: câte o partidă de înot cu rechinii din cele două acvarii din ocean, o întâlnire în cuscă cu marele rechin alb, în regiunea Gansbaai şi cinci scufundări în faimosul centru „Aliwal Shoal”, unde veţi putea înota liber, fără cuşcă, „în compania” rechinilor taur, ciocan, tigru şi a altor specii. Experimentaţii operatori din acest domeniul turistic le recomană turiştilor să nu se scufunde cu bijuterii asupra lor, deoarece scânteierea pietrelor preţioase poate deruta rechinii, care o confundă cu strălucirea peştilor din apă şi să evite să înoate la căderea serii sau la răsărit, când se hrănesc rechinii.

Turismul care oferă programe de „shark diving” este într-o continuă dezvoltare. Ca urmare, şi numărul companiilor ce pun la dispoziţia turiştilor astfel de experienţe palpitante, a crescut în ultima vreme. Astfel, iubitorii sportului acvatic extrem „shark diving” îşi pot satisface pofta de aventură şi adrenalină şi în alte locaţii din lume, precum Insula Guadalupe de pe coasta Mexicului, Insulele Farallon situate la 27 de mile depărtare de coastele Californiei, Bahamas, unde pot fi observaţi rechinii de stâncă sau în Key West, Florida. Oricare ar fi destinaţia aleasă şi indiferent dacă vă scufundaţi în ocean, închişi într-o cuşcă de oţel sau preferaţi un acvariu plin cu rechini, ori înotaţi liber alături de rechinii fioroşi, „shark diving-ul” oferă curajoşilor, o senzaţie unică, imposibil de exprimat în cuvinte, o amintire de neuitat şi mândria de a fi înfruntat unul dintre cei mai înspăimântători prădători de pe glob.

S-ar putea ca o parte din reprezentantele sexului frumos  să mă contrazică, spunându-mi că nu au timp de jocuri pe calculator. Mai ales femeile căsătorite, cu copii, care vin acasă, gătesc, spală, fac curat şi apoi respiră! Dar nu-i chiar aşa. Cunosc destule femei care vin acasă, gătesc, spală şi apoi intră pe calculator şi joacă un joculeţ, ceva… Dacă nu au timp după amiază, se trezesc cu un sfert de oră mai devreme şi joacă înainte să plece la serviciu ori se culcă puţin mai târziu şi tot joacă… Eu fac parte din categoria matinalelor!

A nu se face confuzie. Există fete care joacă jocuri de strategie, counterstrike si alte jocuri mai complexe, dar acestea au cu siguranţă mai mult timp la dispoziţie. Printre ele sunt “împătimitele”, care au nu au timp, dar tot joacă. Ele fac echipă de joc cu prietenul sau soţul. Îşi împart calculatorul când sunt amândoi acasă, iar când unul este plecat, celălalt preia misiunea cu responsabilitate, “creşte” caracterele sau intră într-un “siege”. Dacă unul are un job de noapte şi acces la calculator, atunci partenerii joacă fiecare din locaţia lui, multiplayer. Totuşi, această categorie este mai rară. Majoritatea fetelor aleg jocuri mai scurte, “de făcut click”, jocuri unde se dau premii, jocuri în care intri zilnic şi te deconectezi preţ de 20 de minute, maxim o oră. A existat cândva Prizee-ul, care a rupt inima româncelor cu joculeţele lui draguţe, cu grafica admirabilă şi premiile “chichi -richi” dar haiaose, pe care le trimiteau! Eu le-am fost fan devotat, cinci ani de zile şi am strâns câteva sute de puncte… Când să dau marea lovitură, să-mi aleg un cadou mai consistent, ceva aparatură electronică sau nu mai ştiu ce, se shimbă politica jocului… Nu se mai trimit cadouri în România şi alte câteva ţărişoare… Vă daţi seama ce tristeţe, ce trădare… Le-am făcut antireclamă pe toate forumurile cu jocuri, atât de dezamăgită am fost. Apoi, m-am resemnat şi am mai desoperit câteva jocuri asemănătoare, dar nu la fel de tari ca prizee-ul. Mi-a trecut repede de ele. Unul singur mi-a rămas în graţii: site-ul cu joculeţe playandwin.co.uk. Dar şi aici, pentru cele mai tari jocuri, trebuie să plăteşti….Aşa că, îmi joc zilnic “trenuleţele”, 15 minute, cât îmi permite site-ul, în calitatea mea de NE V.I.P. şi sper să renunţe, la un moment dat, la această taxă.

Până atunci, mă mai conversez cu prietenele despre “ce jocuri aţi mai găsit, fetelor” şi mă amuz copios aflând că una dintre ele joacă “păcănele”. Tot nu m-am dumirit ce sunt, dar trebuie să fie interesante dacă au captivat-o atât de tare. Aşa că, vă întreb pe toate, fetelor: “Ce jocuri pe calculator mai jucaţi? Fiţi ok şi informaţi-ne şi pe noi, restul…”

Zvonurile afimă că norul a trecut pe deasupra ţării noastre, pe 25 şi 26 martie. Se pare că în cele două zile, nişte aparate foarte deştepte şi finuţe, care măsoară radioactivitatea în nişte instituţii destul de mari şi tari, au început să piuie singure, de mama focului, indicând un nivel crescut al radiaţiilor… Dar, bineînţeles, norul nu sosise încă pe la noi!!! Cel puţin aşa se spunea pe la televizor. Abia pe 31 au anunţat că norul a ajuns deasupra noastră, la 2500 metri altitudine, urmând ca pe 1 aprilie să fie la 5000 de metri.

Norul de Xenon-133 va trece peste România pe data de 6 aprilie:

Vă recomand să intraţi pe  link-ul de mai jos ca să urmariţi singuri cum se miscă norii radioactivi în emisfera nordică. Aşa veţi şti când să evitaţi expunerea prelungită în aer liber, când să vă feriţi de ploaie…  Dacă totuşi vă prinde ploaia,  repede o baie bună şi vă schimbaţi  hainele. De preferat, în zilele în care norul este deasupra României, să stăm acasă,  la un păhărel de vin roşu, de butuc.

http://www.weatheronline.co.uk/weather/news/fukushima?LANG=en&VAR=niluhemis133&HH=40&LOOP=1

Este foarte important ca organismul să fie puternic şi să lupte împotriva radiaţiilor. Trebuie să îl ajutăm, mâncând o serie de alimente care protejează celulele, organele, împotriva radiaţiilor.

Protejaţi-vă organismul consumând:

• Rozmarin – infuzii, ceai de rozmarin, rozmarin în mâncare, tinctură de rozmarin (30 picaturi pe zi), ulei de rozmarin aplicat pe piele.

In numărul din 2 februarie, al Jurnalului britanic de radiologie, s-a demonstrat că rozmarinul este un remediu extraordinar împotriva iradierii. Rozmarinul conţine două substanţe – carnosic si acid rosmarinic, care anihilează radiaţiile în mod natural. În studiul publicat, cercetătorii spanioli susţin că nimic nu luptă mai eficient împotriva distrugerilor produse la nivel celular de către radiaţii, decât rozmarinul.

• Nuci, alge marine, sare de mare – conţin mult iod în formă naturală; (există o supă chinezească din alge marine, destul de gustoasă, pe care o puteţi comanda cu o sumă modestă). Existenţa în organism a iodului preluat natural din alimente, previne absorbţia iodului-131 din atmosferă.
• Spirulina – algă verde-brun. Copiii expuşi radiaţiilor de la Cernobâl care au consumat câte 5 grame de spirulină pe zi, timp de 45 de zile pe zi, au dezvoltat o creştere semnificativă a imunităţii şi o scădere a radioactivităţii la nivel celular.
• Struguri roşii, vin, must, afine şi mure – conţin Resveratrol, cel mai puternic antioxidant, (de 4-5 ori mai puternic decat beta-carotenul, de 50 de ori mai puternic decat Vitamina E si de 20 de ori mai puternic decat Vitamina C).
• Ceai verde şi negru – conţine antioxidanţi şi luptă împotriva iradiaţiei.
• Drojdie alimentară – ajută la eliminarea metalelor grele din organism.
• Polen de albine – reduce efectele secundare ale contaminarii cu radiu şi cobalt 60.
• Usturoi - ţine la distanţă izotopii radioactivi.
• Broccoli, varză, ridichi, gulie- ajută la neutralizarea radicalilor liberi.
• Seminţe de hrişcă – protejează împotriva radiaţiilor.
• Orez brun, seminţe de floarea soarelui, mentă, păpădie, ghimbir, alimente bogate în clorofilă.
• Argila – cercetătorii ruşi îşi protejează trupul de radiaţii, ungându-se pe el cu argilă, întrucât argila absoarbe atât de bine radiaţiile, încât a fost materialul ales să fie folosit când s-a intrat în centrala de la Cernobâl, după accident.

Consumaţi alimente bogate în potasiu, magneziu, calciu şi minerale! Beţi foarte multă apă! Peste 2 l pe zi.
Evitaţi – zahărul şi produsele din făină albă!

http://deborahsmall.wordpress.com/2011/03/16/protect-against-radiation-with-herbs-foods-and-sea-vegetables/

http://lifeonthefrancofarm.blogspot.com/2011/03/how-to-protect-yourself-from-radiation.html

Femeile

Când Zeus i-a făcut femeii capul,

I-a dat uneia minte ca de scroafă

Căci ea îşi ţine casa puturoasă

Şi toate sunt prin casă alandala.

Pe rochiile ei se-ngroasa jegul

Si iaca-asa ea sade si se-ngrasa.

Iar celei viclene i-a dat minte

De vulpe. Căci din rău nimic nu-i scapă

Pe când din bine nu cunoaşte-o iotă.

Bârfeşte şi nu  laudă pe nimeni,

Şi umblă zilnic numai cu tertipuri.

O minte de căţea a treia are,

Ea vrea să afle şi să-audă totul,

E plimbăreaţă şi îi merge gura

Chiar şi atunci când nimeni nu-i de faţă.

Tu te răsteşti la ea, dar ea nu tace,

Nu tace nici dacă o loveşti cu pietre,

De vorba-i dulce-n veci n-o să asculte,

Şi numai ea tot melită cu gura.

A patra are minte de argilă

Dar tot au măritat-o, petitorii.

Ei nicăierea, de nimic nu-i pasă

Ci stă şi-nfulecă şi-şi umflă trunchiul

Şi ori şi cât ar zgudui-o frigul

I-i greu să tragă scaunul spre sobă.

Femeia cea cu două feţe însă

Din mare-şi trage mintea. Câteodată

Ea străluceşte şi cinstită pare

Şi-o laudă mulţimea încântând-o

“Pe tot uscatul nu mai vezi o alta

Atât de dulce şi de drăgăstoasă!”

Dar, vai! A doua zi-i cu diavolie

Nici s-o privesti, darămite să te-apropii.

E, ca jivina ce-alăptându-şi puii

Atacă. De-priveşti te-apucă greaţa,

Ori că i-ai fi vrăjmas, ori prieten.

La fel şi marea, vara fară val e,

Supusă marinarilor, docilă,

Dar iarna se smuceşte şi se zbate.

Ridică braţul şi izbeşte-n toate.

Ei, vezi, avem şi noi femei ca marea.

O alta are cap de măgăriţă

Şi, dupa huiduieli şi-ncrâncenare

Ascultă de bărbat, se ploconeşte,

Se-ascunde în cămară, se nutreşte,

Mănâncă zi şi noapte tot ce-apucă,

Iar la amor nu are preferinţe,

I-s tot atât de dragi necunoscuţii

Cât şi vecinii cunoscuţi prea bine.

O alta e neam prost de nevăstuică,

Dulceaţă n-are, bunăstare n-are,

Nici graţie nu i-a fost dat sa aibă.

E, la îmbrăţişări nesăbuită

Doar de bărbat se satură-ntr-o vreme,

Pe când, pentru vecini, e păguboasă.

Şi fură chiar şi jertfa din jertfelnic.

Apoi, femeia iapă mângâioasă,

De munci şi de nădufuri se fereşte.

Cu sita şi făina e certată,

Dar cu gunoiul duce casă bună.

Ea fuge de cuptor; (o-neacă fumul).

Când vrea dinari îşi gudură bărbatul,

Din ceas în ceas, cu ape dulci se spală,

Cu ir se unge să se strălucească,

Înfige-n strâmba ei pieptănătură

Podoabe-n chip de flori, şi-n chip de păsări.

E bună pentru … alţii, de-aventură.

Pentru bărbat e fulger şi e trăznet.

Dacă vede vreun arhonte mare

Ea se-mlădie şi se alipeşte.

O alta- mi se coboară din maimuţă,

Un dar, pentru bărbat, mai rău nici nu e!

E-o aschimodie, o fărdeformă

Pe unde trece lumea hohoteşte.

E scundă, cu cerbicea îngroşată,

Vai celuia ce, beat, o-mbrăţişează

Prin întuneric, la înghesuială.

Ea, ca maimuţa, parcă-ar face tumbe,

Dar nici nu râde, nici nu se-nfioară,

Ci cugetă ce fel de rău să facă,

Un rău cum nu e rău mai rău pe lume.

O alta s-a brodit din zei, albină,

Norocul celuia ce-o are. Dânsa

E fără de cusur, sârguincioasă,

Împodobeşte şi-navuţeşte casa.

Cu soţu-mbătrâneşte laolaltă

Şi-i dă moştenitori frumoşi, de vlagă.

Îndată o deosebeşti de toate

De parcă nimburi ar purta pe frunte.

Între muieri ea nu va sta la fleacuri,

Să trăncănească cu netrebnicie.

Asemenea femei sunt har olimpic.

Oricum, dar tot muierile-s năpastă!

Şi dacă una e folositoare

Ea, peste-noapte-n iasmă se preface

Căci bietul om, după însurătoare,

Măcar un ceas de tihnă n-o să aibă,

Ci se va înrudi cu sărăcia

Durându-şi un lăcaş comun, pe viaţă.

Aceea e şi paguba mai mare.

Bărbatu-i cască gura, râd vecinii

Dar şi ei o păţesc la fel ca dânsul.

Vai! Fiecare-şi laudă nevasta

Şi pe a celuilalt o ocărăşte

Deşi sunt toate un pământ şi-o apă.

Poezia  se numeşte “Femeile” şi în ea, Simonidis din Amorgos schiţează portretul femeii  din epoca sa, realizînd o comparaţie mai stranie, între remarcabilele apucături  ale sexului frumos şi anumite trăsături ale animalor. Poetul “împarte” femeile în mai multe categorii, cu avantajele dar mai ales cu lipsurile acestora, descriindu-le tabieturile, comportamentul şi însuşirile native, într-un stil propriu si personal.

Cambyse, regele persilor, avea în plan să pornească trei expediţii de curerire: una împotriva cartaginezilor, una împotriva locuitorilor oazei zeului Amon şi una contra etiopienilor macrobi (“cu viaţă lungă”), dar, pentru a hotărâ în final, unde va porni atacul, avea nevoie de cât mai multe date despre fiecare dintre aceste ţări. A trimis la etiopieni iscoade ca să observe toate ce sunt acolo şi aceştia s-au întors profound uluiţi. Ţara etiopienilor marcobi, pe care ei o numeau “Tara Kuş”, (în Africa), era locuită de oameni foarte înalţi şi frumosi, care trăiau 120 de ani, ba chiar şi mai mult. Solii i-au relatat regelui tot ceea ce văzuseră, iar marele istoric Herodot a preluat aceste date şi ni le-a lasat mărturie în prestigioasa-i lucrare, “Istorii”.

Aflam din scriere că solii “fură plimbaţi prin faţa raclelor localnicilor, care se zice că sunt făcute din cristal de stâncă, în felul urmator. După ce leşul a fost mumificat, fie aşa cum fac egiptenii, fie în vreun alt chip, etiopienii îl acoperă în întregime cu un strat de gips pe care zugrăvesc chipul răposatului, străduindu-se să semene cât se poate mai bine; apoi îl aşează într-o coloană din piatră străvezie, scobita pe dinăuntru. Piatră de acest fel se scoate din belsug din partea locului şi se lucrează foarte lesne. Mortul aşezat drept în mijlocul coloanei, se vede bine de tot, nu răspândeşte vreun miros neplăcut şi nu stârneşte scârbă; dimpotrivă, mumia se înfăţişează la vedere, în toate privinţele, aidoma cu mortul.”

Mai mult ca sigur Herodot s-a înşelat asupra materialului din care erau construite raclele. Acesta nu putea fi cristal de munte deoarece chiar autorul precizează că îl extrăgeau din pamant. Mai mult probabil că era sare, blocurile de sare prelucrându-se foarte uşor şi fiind transparente.

Messageţii

La acest trib, obiceiul de înmormântare este unul înfiorător, dupa standardul nostru moral, dar înălţător după al lor. Herodot a scris despre obiciul lor de “înmormântare”, în celebra sa lucrare “Istorii”. Conform informaţiilor sale “atunci când cineva ajunge foarte bătrân, rudele acestuia se adună şi îl jertfesc, jertfind o dată cu el şi vite. Carnea, atât cea a animalelor cât şi cea a rudei tranşate, o pun la fiert şi se ospătează cu ea. Ei consideră acest sfârşit al omului ca fiind cel mai fericit cu putinţă. Dacă vreunul dintre ei moare de boală, nu îl mănâncă ci îl îngroapă, plângându-l pentru nenorocirea că nu a mai apucat să fie jertfit.”

Mai mult ca sigur că ritualul funerar al messageţilor este o rămăşiţă a unui străvechi cannibalism, descoperit a se fi practicat acum 800 000 de ani de către Homo antecessor în Spania ( peştera Gran Dolina) sau de catre oamenii de Neanderthal acum 100 000 de ani, în Franţa (peştera Baume Moula-Guercy). În aceste situri arheologice s-au descoperit oase umane amestecate cu cele de animale, resturile găsite arătând de parcă nu fuseseră arse, ceea ce indică faptul că bucaţile de carne erau consumate fie crude, fie  gătite, dupa ce erau desprinse de pe oase. Mai mult, în Siberia, la Uiuk, s-au găsit într-un mormânt oase umane sparte, cu vechimea de circa 1800 de ani, dovadă a practicării unui canibalism funerar, denumit “canibalism reverenţios”.

China

În antichitate, chinezii practicau un ritual funerar care ni se pare incredibil de morbid. Ei îşi îngropau morţii chiar în casă, aproape de colţul sud-vestic al camerei, în locul cel mai întunecat al acesteia, unde obişnuiau să doarmă. Nu îi deranja cu nimic faptul că trupul defunctului zăcea la câţiva metri sub ei şi îl lăsau să “se odihnească” acolo până se va fi decompus în totalitate. În acel moment, dezgropau mortul, îi scoteau oasele cu mare grijă şi le reîngropau definitiv în cimitirul familial, situat undeva prin afara satului.

Scriitorul francez Marcel Granet ne prezintă în lucrarea “Sărbătorile şi cântecele străvechi ale Chinei”, un alt doilea ritual practicat în China antică, ritual cu nimic mai prejos decât cel expus anterior. Aflăm cu uimire că trupul şefului de familie decedat se fierbea şi fiul cel mare trebuia să bea un întreg bol din firtura obţinută. Beah, veţi strâmba din nas, şi este firesc, dar chinezii erau convinşi că absorbind licoarea respectivă, fiul primea toată forţa spirituală a tatălui. Se realiza prin acest gest, o predare de ştafetă către viitorul şef al familiei…

Obiceiul “înmormântării în copaci”

Descriind expediţia argonautilor plecaţi în căutarea lânei de aur, Apollodor din Rhodos prezintă în scrierile sale, un ciudat obicei funer, pe care membrii expediţiei au avut ocazia să-l observe în lunga lor peregrinare. Pe una dintre colinele din câmpia Circeana (în actualul stat Georgia), temerarii călători au putut “admira” un specatacol terifiant:

“Creşteau acolo în şiraguri

Multi pomi cu mlădioase ramuri şi deopotrivă salcii mari

În care atârnau toţi morţii legaţi de crengile din vârf

Cu funii. Şi azi în Colchida e o nelegiuire mare

Să arzi pe ruguri răposaţii, nici în pămant nu se cuvine

Să-ngropi bărbaţii şi deasupra să-nalţi o piatră funerară.”

Doar femeiele erau îngropate în ţarină şi asta deoarece pământul trebuia să îşi primească ofranda, pe când bărbaţii, consideraţi superiori, erau dăruiţi cerului. Leşurile lor, înfăşurate “în crude piei de taur”, erau purtate cu mare cinste în afara oraşului şi atârnate apoi de pomi. Rămâneau agăţate de crengi, bălăbănindu-se în bătaia vântului, în aşteptarea învierii.

Straniul ritual funerar este întâlnit şi în istoria unor triburi australiene precum şi în unele zone ale Americii şi se bazează pe credinţa că sufletele morţilor rămân în preajma leşurilor, aşteptând să învie.

Persia

În Persia, trupurile decedaţilor erau expuse pe un rug, numit de către popor “rugul tăcerii” sau pe vârful unui turn mai înalt şi lăsate acolo pentru  a fi ciugulite de vulturi. “Leşul unei pers nu este îngropat înainte de a fi fost sfâşiat de păsări sau de câini. Ştiu făra umbră de îndoială că aşa fac magii [cel mai cunoscut trib al perşilor], căci o fac fără a se feri de ochii oamenilor”, ne informează Herodot. Acest ritual de înmormântare îşi are probabil rădăcinile în vechea religie zoroastriană, adepţii zoroastrismului considerând că focul era prea sacru pentru a arde leşurile. Ei nu îndrăzneau să întineze puritatea foculului prin incinerarea spurcatelor cadavre şi din acest motiv lăsau trupurile ca să fie consumate mai întâi de catre vulturi sau de către fiarele pădurii, după care le îngropau totuşi în pământ.

Mayasii

Dintre ameriindieni, maiaşii au fost singurii care au avut un cult al strămoşilor. Într-o lucrare scrisă la 1566 de catre Diego de Landa, “Reflection de las cosas Yucatan”, autorul ne descrie cel mai caracteristic cult maiaş al strămoşilor, cel al prinţilor Cocom din Mayapan. Landa scrie că: “După moarte, li s-au tăiat capetele: acestea au fost arse, pentru a li se înlătura carnea şi tăiate în partea din spate a capului, lăsând numai faţa, cu mandibulele şi dinţii. Jumatatea de cap arsă a fost apoi înlocuită cu un mastic special, redându-se înfăţişarea iniţială. Păstrau aceste imagini între statuile cu cenusă, ca şi pe idoli, în camera de rugăciune a casei, înconjurându-le cu o tandreţe plină de respect”. Oamenii mai săraci “fabricau pentru părinţii lor, statui de lemn, care în zona occipitalului erau goale pe dinăuntru, ardeau apoi o parte din cadavru, depuneau cenuşa în gaura astfel formată, pe care o acopereau cu pielea occipitalului. Restul îl îngropau după obicei, iar statuia o păstrau cu deosebită veneraţie între cei doi idoli.” În zilele de sărbătoare, acestor sfinte cranii sau statui din lemn, li se aduceau ca ofrandă fel de fel de bucate, astfel încât să nu-i lipsească mortului nimic în viaţa de dincolo. Cu timpul, maiaşii au renunţat la acest ritual, îngropându-şi totuşi morţii, în imediata apropiere a casei, pentru a se bucura de compania defuncţilor în continuare, până ce urmau să renască la o nouă viaţă. Poporul maiaş credea cu tărie că sufletul decedatului se va reîncarna într-un alt trup omenesc, continuând ciclul nesfârşit al creşterii spirituale a omului.

Egipt

În trecut, când egiptenilor le murea cineva în casă, înainte de a duce defunctul la îmbălsămare, ei îndeplineau un obicei străvechi, ale cărui explicaţii se pierd probabil în timp. Femeile din familia decedatului îşi ungeau capul cu lut, ba chiar şi faţa. Herodot spune că, “lăsând mortul acasă, ele umblă prin oraş şi, suflecate până la brâu şi cu sânii dezgoliţi, îşi bat pieptul; împreună cu ele merg toate femeile- rubedenii. Pe de altă parte, bărbaţii se bat şi ei cu pumnii în piept, de asemnea sufletecaţi până-n brau. ”În acest mod îşi exteriorizează durerea şi fac cunoscut decesul în urbe. Numai dupa împlinirea rirualului au voie să aleagă tipul de îmbălsămare pe care şi-l pot permite şi pot duce corpul pentru a fi mumificat.

Incinerarea

Ritualul incinerarii este des întâlnit la popoarele antice, printre care se numără si strămoşii nostri, dacii. În cadrul acestui obicei, înainte de a fi incinerat, trupul defunctului era spălat pentru purificare, pregătit cu mare atenţie şi împodobit cu hainele şi bijuteriile cele mai frumoase. Apoi, prietenii sau rudele depuneau pe rug corpul celui decedat şi  acesta era ars sub privirile întregii comunităţi. Ulterior, cenuşa era colectata în urne din lut sau era pur şi simplu împrăştiată prin natură.

În cazul regilor, trupurile erau învelite în nişte tunici speciale, despre care pomeneşte Plinius cel Batran, în lucrarea “Naturalis Historia”. Tunicile erau confecţionate dintr-un in “viu”, pe care grecii îl numeau asbestinon, o plantă care creştea doar în deşertul indian, se găsea foarte rar şi se lucra extreme de dificil. Materialul obţinut avea extraordinara proprietate de a nu arde, culoarea sa roşie strălucind uimitor de frumos în flăcari şi din acest motiv, servea la confecţionarea tunicilor funerare, făcând posibilă separarea cenuşii rezultate din arderea corpului, de restul cenuşii. Nu beneficiau decât regii de acest scump accesoriu vestimentar, dat fiind faptul că preţul unei astfel de tunici egala preţul mărgăritarelor celor mai alese.

Oamenii de rând erau arşi normal şi cenuşa li se împrăştia pe câmp, pe ape, în vânt ori se depunea împreuna cu oasele, în urne. Pe teritoriul ţării nostre, în Banat, au fost descoperite morminte în care se aflau urne funerare şi vase adicente din lut, menite să asigure o cantitate de hrană suficientă defunctului şi după moarte. În interiorul urnelor, se depuneau oasele într-o ordine prestabilită: pe fundul vasului oasele membrelor inferioare, apoi cele ale toracelui, membrele superioare şi în cele din urmă, craniul, alături de podoabele pe care mortul  le avusese.

Dacii practicau şi ei încinerarea, bucurându-se pentru eliberarea fraţilor decedaţi. Râdeau şi prăznuiau la trecerea fiecarui membru dincolo şi plângeau la naşterea oricărui copil. Crezând în nemurirea sufletului, dacii considerau că fericirea supremă vine abia după moarte. Considerau că este ideal să ardă trupurile pentru ca legătura dintre corpul inert şi suflet să se rupă cât mai repede şi sufletul să se înalţe uşor, fără a fi reţinut în vre-un fel de carcasa rămasă pe pământ. Nemaiavând un corp material care să lege prin fluidele sale sufletul mortului de rămăşiţele lui pământeşti, sufletul dacului putea zbura liber la cer. Atât de important era acest ritual pentru strămoşii nostri, încât ei erau instruiţi încă din timpul vieţii în legătura cu trecerea în viaţa cealaltă. În cele şapte sanctuare din incinta sacră de la Sarmizegetusa, se desfăşurau rituri de iniţiere unde novicii învăţau tainele călătoriei de după moarte, prin sferele panetare ale corpurilor cereşti. “Pasărea sufletului” trebuia să cunoască toate parolele cerute la trecerea prin vămile cereşti, în caz contrar, fiind oprită din drum. Dacii credeau că sufletul lor urcă spre înalt printr-o pasăre şi îşi continuă existenţa dincolo de sferele planetare.

“Am văzut că organismul de carne nu ar mai putea multă vreme să execute ordinele date de principiul spiritual. Organele corpului păreau că se opun separării sufletului care le insufla viaţa. Sistemul muscular lupta să-şi conserve capacitatea sa locomotoare. Sistemul nervos se lupta să converve impresia şi creierul se silea să fixeze iteligenţa şi conştiinţa. Corpul şi sufletul păreau doi amici, care simţeau că în scurt timp, trebuie să se despartă unul de altul pentru totdeauna.

Aceste dificultăţi interioare se traduceau prin simţurile exterioare, într-un fel de chin. Dar sunt recunoscător şi fericit că am constatat că acest eveniment nu era semnul durerii şi al nefericirii, ci sufletul era în cazul de a părăsi pentru totdeauna veşmântul său de carne. Capul era înconjurat de o atmosferă…de o frumoasă lumină albă şi în acelaşi timp, am văzut creierul şi cerebelul lărgind părtile lor constitutive şi sfărâmând propriile lor funcţiuni galvanice. Am observat apoi că aceste organe se săturau de fluidul vital şi al magnetismului vital care aparţineau organelor subalterne. Creierul apăru deodată, de zece ori mai magnetizat decât atunci când corpul era în bună stare. Acest fenomen precede regulat separaţia psihică.

Procesul morţii începuse. Creierul atrase la el puţin câte puţin fluidul vital al diferitelor părţi ale corpului şi, în timp ce extremităţile se răceau, creierul părea clar şi radiant. Am văzut în această dulce atmosferă spirituală care emana din corpul muribundei, cum se formau liniile exterioare nedecise ale unui alt cap, cum acesta, puţin câte puţin, se  dezvolta, cum la sfârşit era radios şi compact, aşa încât nu mai puteam să văd prin el. Pe când acest cap era format şi organizat deasupra capului material, vedeam cum atmosfera luminoasă care emana din cap, era animată de o mişcare rapidă şi pe măsură ce noul cap devenea mai distinct şi mai perfect, atmosfera strălucitoare dispărea puţin câte puţin.

Plin de mirare şi respect, observam cu atenţie misteriosul fenomen care avea loc chiar sub ochii mei. Mai târziu, am vazut formandu-se ceafa, umerii, pieptul şi întreg organismul omenesc. Simţeam de asemenea, calităţile spiritulale ale noului corp. În timp ce se dezvlta acest corp spiritual, corpul pământesc manifesta multe simptome de durere în faţa persoanelor prezente. Aceste semne erau înşelătoare, erau determinate numai de depărtarea fluidului vital din membre în direcţia creierului şi din creier în noul organism prin radiere. Acum, corpul spiritual se ridică vertical deasupra capului corpului părăsit. Dar înainte de ruperea definitivă a legăturii care reunise aceste două corpuri în timp de aşa numeroşi ani, am văzut ceva foarte particular: un fluid de lumină, de electricitate vitală, într-o vie mişcare care mergea de la corpul fizic întins pe pat, în picioarele corpului spiritual care era atunci vertical.

Toate acestea m-au învăţat că ceea ce se numeşte moarte nu este decât o naştere a sufletului la o noua viaţă, pe o scara mai înaltă a existenţei.

Corpul spiritual intrase în posesia de organe care, în fiecare sens, corespundeau acelora ale corpului pământesc, dar innobilate şi infrumuseţate. Acest corp spritual atât de bine semăna bietului eu, căci, dacă foştii lui prieteni l-ar fi văzut astfel, ar fi zis cu siguranţă: <Bine, dar tu ai aerul de a fi foarte sănătos. Ce mult te-ai schimbat în bine!>

Această transformare durase două ore şi jumătate, dar nu este desigur, nicio durată precisă pentru moarte. Îndată ce forma de lumină se obişnuise cu elementele care o înconjurau, descinse din locul ei în înalt şi ieşise pe uşa deschisă a camerei, unde fusese atâta timp culcată şi bolnavă. Cum era vară şi ferestrele deschise, am văzut-o cum înainta cu uşurinţă. Ea mergea prin aer întocmai cum mergem noi pe pământ. Ieşita din casă, doua spirite amice o întâlniră şi disparură împreuna în aer.

Revenită în stare normală, în loc de tânăra şi frumoasa formă pe care o văzusem dispărând, vedeam cadavrul neînsufleţit, rece, cristalida de unde fluturele zburase…La moarte, trupul vizibil devine inert (lipsit de activitate, mişcare) şi inconştient, iar eul invizibil, pleacă şi continuă a vieţui în lumea spirituală…”

• Fragment preluat din cartea “Sufletul la judecată”- Protos. Nicodim Mândiţă