Donaţia în scop terapeutic!

Bună! M-am tot gândit ce-i motivează pe oameni să faca donaţii. Încărcătura emoţională e cel mai puternic resort, motoraşul care face ca mâna să scoată banii din buzunar. Ar mai fi constrângerea sociala… A dat Filfizina- rivala mea, trebuie să dau şi eu, altfel mă râde târgul Bucureştilor şi nu pot suporta o asemenea umilinţă… De ce mai donează lumea? Fiindca e în trend să faci filantropie, mai ales atunci când două sute, cinci sute, câteva mii de euroi sunt praful pe portofelul tău din piele de crocodil. Sunt unii care vor să schimbe lumea ca să le fie şi lor bine. Au ei motivele lor ascunse, de ordin psihologic, numai că-i mai greu să le descoperi. Mai e şi spaima! Spaima cea drăguţă care te determină să dai un leu ca să te pui bine cu Divinitatea, doar doar ţi-o merge şi ţie bine pe viitor.

Motivaţii, motivaţii, motivaţii…  Eu cred că nimeni nu s-a gândit la scopul terapeutic pe care îl are donaţia pentru om. Cât de bine te simţi dupa ce ai dat bani?

Chiar… Cum ne simţim dupa ce am donat, dăruit cuiva, bani? Cămătarii se simt în mod cert, foarte bine! Ce dau ei nu-i tocmai o donaţie, e o promisiune solemnă de bătaie dacă nu le vei face şi tu o donaţie, ceva mai mare decat ţi-au facut ei ţie…

Cred că femeile se simt cel mai bine după ce fac o donaţie… În minutul următor după ce au dat banul din mână, trăiesc o stare de beatitudine. Corect? Asta pentru că femeile au tendinţa înnăscută de a “se elibera” de banii pe care îi au, cât mai rapid cu putinţă, iar lucrul acesta le produce plăcere. Nu contează maniera în care o fac, ci faptul că se simt bine după. Probabil, de asta donează femeile mai des!

Bărbaţii cred că au alte motivaţii atunci când fac o donatie. E vorba despre raţiune, cugetare, despre cum întorc ei pe toate părţile un lucru, atunci când trebuie să gaseasca argumente logice pentru orice fir de pai… Din cauza aceasta, bărbaţii nu se bucură de relaxarea pe care ar trebui să o simtă după ce au transferat bani online, au dat un telefon, au semnat un cec, etc… Pentru că se gândesc prea mult înainte, îşi consumă neuronii şi energia în proces, iar acţiunea finală de a întinde mâna după carnetul de cec, telefon, tastatură, îi epuizează. Fiind atât de deştepti şi logici, ar trebui să înţeleagă un mare adevăr: rolul donaţiilor este unul terapeutic! Când se simt rău din diverse motive, la muncă mai ales, trebuie să insprire profund, să inchidă ochii timp de 5 secunde şi apoi, în următoarele 10 secunde, să facă o donaţie online, prin SMS sau telefon. Ceva rapid, fulger, la întâmplare, fără să îi intereseze ONG-ul ales,  ci doar actul de a dona. Chiar şi fără să îi intereseze cauza, domeniul de activitate al ONG-ului. Să vedem, pot să o facă? Pot fi spontani, iraţionali, ilogici, nebuni, în sensul bun al cuvântului? Şi chiar să nu le pese pentru ce cauză dau banii, atâta timp cât este totuşi o cauză bună? Hmmm… Ar fi interesant un asemenea exerciţiu! Ar fi super să văd cum descoperă bărbaţii rolul terapeutic al donaţiilor pentru o cauză oarecare…

Cine ştie, poate lansez experimentul “Donaţia fulger, ca terapie”!

Cam atât în seara aceasta, dar subiectul rămâne în debatere – eu şi cu mine!

Taina bisericii Sfânta Sofia, adevăr sau legendă?

În urmă cu ceva ani, am citit cartea “Sfârşitul omului”, scrisă de Monahul Zosima Pascal- Prodromit, de la Mânăstirea Neamţu şi publicată în anul 1998, la editura Credinţa strâmoşească. Nu mă interesează titlul carţii, nu voi dezbate subiectul apocalipsa ori ba, ci doar o să prezint un fragment din această lucrare, fiindca informaţia m-a şocat când am citit-o pentru prima dată şi nu am reuşit să mi-o scot din minte.

Monahul a dezgropat din uitare, o legendă care datează din perioada căderii Constantinopolului sub ocupaţie otomană. Povestirea, cu titlul “Pentru biserica Sfânta Sofia din Constantinopol”, a fost descoperită de autor, printre scrierile vechi păstrate prin mănăstirile ortodoxe şi inserată în carte.

Pentru început, aflăm că, “sub biserica Sfânta Sofia din Constantinopol se află o alta biserică. Şi când au luat turcii Constantinopolul de la greci (creştini), atunci în vremea luării, slujeau preoţii cu arhiereii Sfanta Liturghie, fiind adunat şi mult popor. Aceştia, toţi, au adormit de atunci până în vremea de astăzi. Iar în vremea când se va lua de la turci Constantinopolul, toţi aceia cîţi sunt acolo adormiţi, vor învia, după cum la Efes au înviat cei şapte mucenici, şi vor întreba: unde este împăratul Constantin? Deci, în tulburare au adormit, în tulburare vor şi învia”.

Şi povestea continuă:

“La împăratul turc era un croitor creştin, cu numele Hristea, care făcea haine la toţi paşii şi la toţi slujitorii împărăteşti. Unul din paşi îl iubea foarte mult pe Hristea. Şi s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit cel care iubea pe Hristea. Deci, auzind Hristea că este bolnav paşa, în toate zilele mergea la el ca să îl vada, dar fiul paşei nu îl lăsa ca să pătrundă la dânsul (Pe vremea aceea, documenetele fiecărui creştin care avea casă mari, ori moşii, erau ţinute la paşa). Peste puţină vreme, însănătoşindu-se paşa, a venit la el Hristea, iar paşa i-a zis:  Hristeo, pentru ce n-ai venit ca să mă vezi, că eram să crăp? Atunci el i-a spus cauza: Am venit, stăpâne, în toate zilele, dar nu m-a lăsat să pătrund la tine. Şi l-a întrebat paşa, zicându-i: Cine nu te-a lăsat să vii la mine? Şi a zis Hristea: Fiul tău. Atunci, a deschis o ladă şi i-a dat lui Hristea toate documentele, apoi şi-a chemat paşa odrasla şi i-a zis: Pentru ce nu ai lăsat să vină Hristea la mine când eram bolnav? Şi i-a răspuns: Pentru documentele caselor nu l-am lăsat. A zis tatăl: Fiule, nu mai este multa vreme şi ne vom face şi noi creştini, că împărăţia noastră va sta numai până la anul 1881, când are să cadă. Apoi i-a zis lui Hristea: Eu niciodată nu ţi-am făcut vreun bine. Urmează-mă! Şi a mers în biserica Sfintei Sofia, şi a zis către mine: Ridică piatra aceasta (care era ca o uşă), şi am apucat-o cu o mânaă să o ridic, iar el mi-a zis: Apuc-o cu amândouă mâinile, că nu poţi s-o ridici cu una că este grea. Şi apucând-o de un belciug, am ridicat-o. Coborându-ne pe scări, eu tremuram de friică şi mă gândeam că de acum, aici mă lasă. Şi era acolo mulţime de popor şi ostaşi, care stăteau ca adormiţi în picioare. Şi i-am zis: Stăpâne, pentru ce nu-i daţi afară de stau aici aşa? Şi el mi-a zis: Nimenea nu poate ca să-i dea afara, căci câţi au încercat, unii au orbit, alţii au rămas ciungi şi alţii au ologit, iar altora gura la ceafă li s-a întors şi nici măcar a se atinge de ei nu se poate. Am văzut o sabie, jumătate scoasă din teacă. Şi a zis paşa: Când va iesi şi sabia aceasta din teacă atunci are să cadă împărăţia noastră.

Şi erau ostaşii cu hainele din vremea când au adormit şi poporul de asemenea. Şi am plecat ca să ieşim. Şi a început paşa a se sui pe scaraă, iar eu mergeam după dânsul. Şi era un călugăr din cei adormiţi, ca de 30 de ani ca vârstă, cu o carte în mână. Iar eu i-am luat cartea din mână şi am băgat-o în sân, fără să ştie paşa şi am mers acasă. Apoi am pus-o în casa de fier ca a doua zi să o citesc şi căutând-o a doua zi n-am mai găsit-o. Am întrebat pe femeie şi i-am zis: Numai tu umbli în casa de fier, iar ea mi-a răspuns: Eu niciodată nu am umblat. Şi i-am zis: Poate ai luat cheile din buzunar?

Apoi am rugat mult pe paşa, zicându-i: Stăpâne, te rog să mergem iaraşi la Sfânta Sofia, dar mi-a zis că nu se poate, fiindca trebuie să ia voie de la împărat. Atunci, eu l-am supărat mult pentru aceasta şi abia s-a îndurat şi am mers şi a doua oară. Şi ducându-ne, am găsit cartea în mâinile călugărului. Şi i-am spus paşei: stăpâne, când am venit eu, în urma ta fiind, am luat cartea din mâna călugărului acesta, fără să şti tu. Şi paşa mi-a zis: cum ai putut-o lua? Că noi nici să ne atingem de ea nu putem, pentru că rămânem sluţi. Şi eu m-am dus la patriarh şi i-am zis toate pe rând”.

Mi-a plăcut foarte mult această istorisire şi am vrut să v-o împărtăşesc şi vouă. Rămâne o singură întrebare: adevăr sau legendă?