Să străluceşti ca un soare

Mă întreb: Câţi dintre noi simt că strălucesc ca un soare? Nu mă refer la realizările personale, la succesul material de orice fel ci la acea stare de spirit în care simţi că străluceşti, că te “arăţi” lumii aşa cum eşti tu, cel adevărat, cel viu, esenţa ta divină. Starea în care funcţionezi la capacitate maximă, dai tot ceea ce poţi, fără reţineri, restricţii, starea în care nu te cruţi, nu îţi menajezi efortul şi energia când creezi ceva, când nu-ţi este teamă decât de conştiinţa ta şi de tine, când nu primeşti decât lumină şi frumos şi generezi în jur doar lumină şi frumos.

Sunt persoane care au gustat această stare şi probabil sunt persoane care reuşesc să o şi menţină. Şi chiar strălucesc. Aceştia sunt oamenii liberi. Restul sunt cei care vor şi încearcă să devină liberi. Mulţi ating starea dar o pierd din pricina unui gând care vibrează în dezacord cu frumosul şi apoi, încearcă din răsputeri să revină în punctul de graţie.

Când străluceşti ca soarele, nimic murdar şi fals nu reuşeşte să se strecoare în planurile tale. Nu are loc, se autoelimină.  Eşti ca o oglindă în care cei urâţi se văd aşa cum sunt, eşti ca o suprafaţă care respinge săgeţile dar emană căldură sufletească şi gînduri bune.

Cine vrea să strălucească? Eu da. Şi oare ce ne împiedică să o facem? Cred că pe fiecare în parte, altceva…

Atitudinea negativă şi “spiritul critic” dăunează cel mai rău unui colectiv

De ce scriu despre acest lucru? Fiindcă sunt sigură că mulţi “ne-am ciocnit” de asemenea aspecte la locul de muncă sau în oricare alt colectiv din care am făcut parte. Nu mă refer la invidia colegilor, la acele şicane sau “şanţuri” pe care am auzit că unii angajaţi le sapă cu râvnă altora, ci doar la atitudinea negativă care îmbolnăveşte mai rău decât gripa un colectiv. Şi ce ar însemna atitudine negativă? Simplu. Un coleg are o iniţiativă bună. Chiar dacă va exista corul care va cărcoti, că-i fantezistă, că nu are nicio şansă, că-i o porcărie, să zicem că iniţiativa a trecut de furcile caudine si a primit aprobare să fie pusă în practică. Bun. Să spunem că este o iniţiativă care necesită o muncă de echipă întrucât de rezultatele ei vor profita toţi angajaţii. În mod logic, asta ar însemna ca fiecare să pună osul la treabă pentru ca lucrurile să iasă bine. Din păcate, oamenii nu se prea “bagă” în proiect, sub pretextul că fiecare trebuie să-şi facă bucăţica lui de treabă şi nu are timp să se implice în proiectul aprobat. Deci, nu fac nimic pentru a sprijini proiectul. Până aici, asta este. Dar ce te faci când angajaţii, “atât de ocupaţi cu ale lor”, au timp căcălu să dea indicaţii şi mai ales, au timp să repete non stop că proiectul nu are şanse, că nu va reuşi, etc… Muncă ioc, încurajări ioc, doar cometarii distructive, negative, o atitudine care nu face altceva decât să lovească psihologic în cei care încearcă. Mă gîndesc că de bun simţ ar fi ca cei care nu pun osul la treabă măcar să tacă mâlc şi să-şi vadă de ale lor. Să-şi exercite “spiritul critic” când ajung acasă, la ei în dormitor, iar la muncă să-şi facă treaba în linişte, dacă nu sunt în stare să participe constructiv, la ceva frumos şi nou. Aşa că, de mâine, dacă aveţi tentaţia să criticaţi un coleg care încearcă să facă ceva constructiv, fantezist, futurist, muşcaţi-vă limba şi în loc de cuvinte ” care dor”, spune-ţi-i: Spor la treabă şi felicitări pentru că încerci să faci ceva în care crezi cu adevărat şi te lupţi din răsputeri pentru acest lucru!